Sotul nostru

Am ajuns în biroul unde lucra ea pe 12 mai 2004. Erau mai multe doamne acolo, mă impresionase deja redactorul-şef cu o săptămână înainte, o prezenţă ultraelegantă şi überrafinată care nu se potrivea defel cu ce credeam eu c-aş putea întâlni într-o regie autonomă. O mare doamnă. Am intrat pe uşa aia uriaşă şi parcă îmi amintesc şi acum neplăcerea. Era prima mea zi de lucru şi mai aveam de stat încă două luni în Casa Poporului. Pe urmă, ne-am mutat într-un loc al nostru, la şapte minute de casa mea, aşa că aproape cinci ani am mers pe jos la serviciu. Nu că acum ar fi altfel, dar nu mai sunt doar şapte minute.

Locul ăla era plin de doamne trecute binişor de cincizeci de ani, ba, unele, chiar de şaizeci. Erau doi tineri acolo, oameni de treizeci de ani: un băiat şi o fată. Ca mine, dar nu ne-am potrivit vreodată. Doamnele m-au scrutat eficient, cred că s-au lămurit destul de repede şi s-au întors la mulţimea de pagini de pe birouri. În miezul nopţii de dinainte, fata mea ţipase în somn, visând, poate, neprielnic. Când m-am întors din camera copilului, m-am proptit cu gura în tocul uşii, iar cum eu nu ştiu să merg în plimbare, aveam o ciobitură zdravănă pe care bărbatu-meu a tot oblojit-o până dimineaţă cu gheaţă şi comprese reci. Se mai potolise ea niţel, dar tot am luat cu încredere un ruj roşu-rabie şi-am încercat să acopăr zona dezastrului. N-am prea reuşit, aşa că noilor mele colege de serviciu, doamne serioase, la casele lor, cu copii mari şi nepoţi mici, trebuie că le-o fi fost milă de amărâta bătută înainte de prima zi de lucru, care încercase să acopere catastrofa atrăgând şi mai tare atenţia asupra ei.

Numai la două dintre ele n-am văzut căinarea în ochi şi clătinarea a Vai de viaţa ta!. Amândouă îmi sunt dragi şi azi, la fel ca şi amfitrioana cu titlu de şefă. Sunt unele dintre femeile bune din calea mea, că nu sunt multe. Maria a râs scurt la mine şi m-a întrebat ce draci de bărbat am care mă snopeşte cu atâta spor, că nu par bătubilă. I-am zis de noapte, de copil şi de tocul uşii, iar discuţia a alunecat firesc spre aia mică. A vrut poze, dar eu n-aveam, că până-n ziua aia stătusem zilnic cu copilul, de ce să fi purtat fotografii la mine? M-a frapat francheţea ei, deşi multora li se părea abruptă Maria, dar eu cred doar că era una dintre puţinele făpturi care se asumă de la sine, secundic, nu secundar, fără efort şi-n lipsa oricărei conştientizări. Oameni rari. Sigur că ne-am lipit imediat fiindcă Maria se dădea şi te primea în acelaşi timp. Nici nu ştiai când se face schimbul sau poate că nici nu se făcea, era numai o undă fierbinte.

În anii ăia în care-am stat împreună ne-am mai şi enervat reciproc, dar niciodată n-am avut senzaţia vreunei posibile rupturi. N-avea Maria aerele alea strepezitoare de dinţi tineri, care îi determină pe maturi să-i trateze pe ăia mai mici ca pe copiii lor şi să le şi spună prostia asta la tot pasul. Adică Maria n-a fost şi n-o s-ajungă niciodată o femeie bătrână. O acritură. O babă. Să aibă ea acum 69 de ani şi jumătate? Cam aşa. Era în vorbe la vremea aia cu un francez care venise în România în ‘90, o cunoscuse şi nu mai plecase. În vorbe, adică destul de proaspăt căsătoriţi. Aveau amândoi copii mari, aşezaţi în rosturi, aşa că s-au putut iubi în voie. Am zis în voie, nu în linişte pentru că amândoi, şi Maria, şi Marcel, aveau calmul unor adolescenţi. Nişte nebuni care râdeau continuu la telefon, ea spunându-i, în deschiderea oricărei conversaţii: Ça va, mon amour?. Uneori, era atât de mult de lucru încât Maria nu putea ieşi pe hol să vorbească, aşa că încerca şoptit, ceea ce nu-i prea reuşea, fiindcă râsul nu ştie să se adapteze eficient la asta. Aşa am ajuns eu să-l numesc pe Marcel soţul nostru, fiind el o prezenţă ubicuă. Şi l-am şi îndrăgit pentru că trebuia să fie într-un fel omul ăsta, dacă-i dădea replica Mariei. Nu oricine-ar fi putut. L-am şi văzut de câteva ori. Un bărbat frumos, un pic auriu, oraşul lui natal era la graniţa cu Elveţia, bonom şi foarte elegant.

Maria şi Marcel mi-au arătat mie că dragostea se încăpăţânează să fie ca un foc de artificii numai dacă vrea ea, independent de temperament, de vârstă sau de locul facerii. Dar al dracului de dependent de oameni. Că, da, şi haina-l face pe om, să nu fim ipocriţi, dar dragostea-l face praf de meteoriţi. Dar ca să se îmbuibe ea în tine, e musai să ştii s-o porţi. Să ai reverul mereu proaspăt. Şi s-o râzi cu toate gurile.

Azi-dimineaţă mi-a sunat telefonul. Devreme. M-am bucurat. Era Maria.

– Cami, Cami, soţul nostru nu mai este!

Pe urmă, noi, vorbitoarele nesăturate, am tăcut apă şi sare până am închis.